My sister and philosphy entwined

Ma regasesc din nou in fata calculatorului, tarziu in noapte, precum o himera care dispare atunci cand rasare soarele. Singur la servici din nou...un charter care are si o intarziere si se pare ca voi pleca in jurul orelor 3 spre casa...In concluzie, destul timp sa las furtuna continua din sufletul meu sa isi gaseasca drumul catre aceste randuri...

Imi este rusine sa spun dar am uitat complet de ziua de nastere a surorii mele de suflet. A fost pe 19 Noiembrie, iar eu abia mi-am amintit 6 zile mai tarziu...De obicei mie nu mi se intampla sa uit zilele de nastere a acelor persoane care le consider apropiate, si pot fi numarate pe degete. I-am promis ca voi dedica o intrare in acest blog pentru ea, pentru a-mi cere scuze si a-i face un mic cadou de ziua ei.

Ma gandesc cu drag prima data cand ne-am intalnit, eram in bancile facultatii, dupa primul curs, si bineinteles ca ea s-a prezentat prima. Ca intotdeauna, eu sufeream de oroarea introducerii fata de alte persoane. Nu stiu, poate sunt eu de vina dar mi se pare intotdeauna partea cu "Imi pare bine" sau "Incantat" o mare falsitate din partea ambelor parti implicate. Este doar o formalitate, iar acele cuvinte isi pierd semnificatia lor, demult avand poate una mult mai adanca. In primul rand nu inteleg motivul sa spui imi pare bine sau incantat unor persoane pe care cel mai probabil nu le vei mai intalni tot restul vietii, in al doilea rand poate instinctul iti dicteaza ca acea persoana este una in prezenta careia te simti inconfortabil, pe care nu o agreezi. Mi se pare cea mai mare ipocrizie posibila in aceasta lume in care ipocrizia este precum aerul. Un om daca nu este ipocrit, nu poate respira sau exista...si din multe puncte de vedere recunosc ca si eu in multe situatii poate de-a lungul timpului am fost ipocrit...inca mai sunt si probabil ca o sa mai fiu multa vreme de acum inainte...tocmai pentru ca aceasta lume nu este una pentru mine, nu pot sa las toate laturile personalitatii mele sa zburde libere prin lume pentru ca probabil as suferi si as fi ranit de prea multe persoane...desi sper ca intr-o zi fantezia mea sa devina realitatea in care traiesc.

Intorcandu-ma la surioara mea si la ce mi-a zis acum vreo saptamana-doua sa nu mai traiesc in fantezie si sa nu mai alerg dupa fantasme si sa traiesc clipa cu persoanele care imi sunt in jur si care ma plac pentru ceea ce sunt. Ideea este ca nimeni nu ma cunoaste asa cum sunt eu in realitate. Ar fi mult prea multe laturi la o intensitate mult prea mare, si sincer nu stiu daca as rezista si eu la acea multitudine de personalitati toate dezlantuite. Am stat si am reflectat mult asupra acestei remarci care m-a lovit drept in suflet, mai ales venind din partea ei. Desi am realizat ca ea imi doreste doar sa fiu fericit si ca nu suporta sa ma vada ca sufar atata, asta nu inseamna ca nu a durut. Si incapatanat cum sunt am ajuns la niste concluzii prin care evidentiaza practic tot punctul meu de vedere.

1. Un vis oricat de nebunesc si de imposibil ar fi el, devine realitate atunci cand acesta se implineste.
2. O iluzie inceteaza a mai fi iluzie atunci cand ea transcende catre realitate umanitatii.
3. O fantezie pusa in aplicare nu mai ramane in domeniul fantastic, ci si ea se transpune in veridicitate.
exibila, precum

Din toate cele trei concluzii reiese un singur lucru. Realitatea este flexibila, precum cursul unui rau de la punctul de unde izvoraste, din inima unui munte, care rupe bariera spatiu-timp pana la varsarea acestuia intr-un ocean infinit...

Pe timpul acestor 4 ani de facultate, surioara mea mi-a fost printre singurele daca nu chiar singurul sprijin moral cu adevarat pe care l-am avut in viata mea. O adevarata temelie pe care poti construi o noua viata. De multe ori viata nu asteapta sa ajungi din nou la suprafata din infinitul abis si te arunca inapoi in adancuri, cam asa mi s-a intamplat si mie de nenumarate ori, iar daca nu era ea acolo sa imi asculte toate problemele, netinand cont ca sunt nesemnificative sau ca sunt foarte grave, cu siguranta nu as mai fi fost in toate deplinatatile mintale acum. Intotdeauna ea era cea care era cu picioarele pe pamant, iar eu cel aerian. M-a impins de la spate pentru a duce fiecare lucru de care ma apucam la bun sfarsit, m-a certat atunci cand faceam prostii sau luam decizii necugetate, m-a incurajat in visurile mele cele mai nebunesti.
Mi-a fost cel mai bun prieten pe care l-am putut avea in acesti 4 ani, si pentru asta ii voi ramane pentru totdeauna recunoscator, oriunde ne vor purta drumurile vietilor noastre. Intotdeauna va ramane in inima mea, ca o sora mai mare pentru toate vremurile cand mi-a fost alaturi, ci ca o surioara mai mica, pentru caldura si bunatatea din sufletul ei...

Deocamdata, va trebui sa inchei, dar o sa revin cu o noua filozofie in care o sa las mintea sa imi zburde si sa abereze cat va dori ea...Este singurul lucru in aceasta existenta de care ma mai pot bucura...